Alexandru Mihăilescu (28 de ani) este unul dintre pilonii atletismului masculin românesc din ultimul deceniu. Multiplu campion național la 60 m și 110 m garduri, semifinalist la Europenele din 2006 și la Mondialul indoor din 2008 – iată câteva borne bifate. „Makelele”, cum îi spun prietenii, e una dintre vedetele NațioÂnalelor indoor din acest weekend, un personaj ca mai toți sportivii din atletism, cu o poveste aparte, cu un spirit de sacrificiu și o determinare duse la extrem.
Urmaș demn al lui George Boroi, Alex a vrut să renunțe la pantofii cu cuie în dese rânduri de-a lungul carierei începute acum 18 ani, dar, în pofida unui lanț interminabil de accidentări sau a unei recompense financiare precare, el n-a dat niciodată cu oiștea-n gard! „Doar pasiunea și adrenalina pe care mi le conferă această probă m-au făcut mereu să revin asupra deciziei”, întoarce prima filă a povestirii bucureșteanul. Iar pașii l-au purtat de-a lungul carierei în diferite colțuri ale lumii și în medii diametral opuse. În timpul Jocurilor Mondiale Militare din 2003, din Catania, a fost escortat de carabinieri de frica unor atacuri asupra sportivilor declanșate de Mafia siciliană, iar patru ani mai târziu, la aceeași competiție, a simțit sărăcia lucie a Indiei. „La Hyderabad, abia la finalul concursului am văzut că bucătarii de la restaurantul complexului în care mâncam se ușurau chiar în curte, la ieșirea din bucătărie, fără să se spele pe mâini. Dar nu mă plâng, atletismul m-a purtat și în zone mirifice”, continuă Mihăilescu, al cărui câștig maxim din atletism a atins 1.400 de euro „în 13,88 secunde”, la o Balcaniadă din trecut.
Lânga Africa Punctul de cotitură a avut loc însă spre finele lui 2008, când a simțit că pământul îi fuge de sub picioare. Exact acel moment pe care-l conștientizează orice sportiv, atunci când insatisfacțiile materiale sau sportive îl determină să-și ia tălpășița din țară, deși organismul mai rezistă. „Aveam 26 de ani și am plecat în Spania, la Gran Canaria, la un prieten, Adrian Ștefan, fost sprinter. M-am apucat să muncesc acolo, câștigam bine și atletismul îmi părea deja un capitol rămas doar într-un sertar cu amintiri. O perioadă n-am mai făcut mișcare, dar dintr-o dată un impuls interior m-a atenționat că încă mai pot”. Așa a revenit elevul lui Marian Ciser în block-start, unul imaginar însă, situat într-o fâșie de deșert numită Maspalomas, aproape de continentul african. „Câte fire de nisip am înghițit, numai eu știu. Parcă eram în legiune. E groaznic să faci antrenament sistematic în deșert, dar alergarea pe nisip îți dezvoltă forța, iar pregătirea pe o astfel de suprafață îngreunată te face apoi să simți altfel alergarea pe pistă”, explică stelistul.
E „surdo-mut” A depășit zona nisipurilor mișcătoare, iar în vara lui 2009 s-a întors în probele de sprint cu garduri (60 m sau 110 m). Acum, Alex ne introduce în atmosferă: „Înainte de cursă, cu câteva zeci de minute, nu vorbesc cu absolut nimeni. Privirea trebuie să fie direcționată doar spre înainte în alergare și nu ai voie să zărești silueta adversarului din stânga sau din dreapta ta pentru că ți se distrage atenția. De obicei, încerc să nu aud absolut nimic, și de cele mai multe ori reușesc. Atunci când percep freamătul tribunei, concentrarea scade și cursa poate fi compromisă. Timp de câteva secunde sunt rupt de lume, ca și cum aș fi singur, într-un deșert, iar apoi mă trezesc buimac”. Duminică, în sala din complexul „Lia Manoliu”, Alex va fi pentru câteva secunde din nou singur pe lume.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER